adibei

când am cunoscut-o, Adiba plângea. nu că ţi-ar fi fost prea uşor să deosebeşti lacrimile de broboanele mari ce curgeau, de altfel, pe feţele tuturor din tren, mai ceva ca la sauna umedă. i-am  întins o batistă de hârtie pe care, deşi a luat-o în tăcere, aveam să aflu mai târziu că o consideră o mare risipă de bani.


nu ne-am năpustit în conversaţie. ştiam amândouă că drumul de 30 de ore, care străpungea inima Indiei de la nord-est la sud-vest, o să fie suficient pentru a ne defini, atemporal şi aspaţial, prietenia. 

avea doar 11 ani. bine, între noi fie vorba, la final, ar fi putut la fel de bine să îmi spună că are 70 de ani că tot aş fi crezut-o. m-a îmblânzit cu un ceai, evident cu masala, şi într-o engleză perfectă, pe care nu o vorbesc majoritatea expaţilor care se fâțâie în lumea mea paralelă, mi-a povestit. despre foame şi sete, despre viaţa în colonie, despre lupta de a fi musulman într-o ţară, deocamdată, încă majoritar hindusă, despre bunica pe care o lăsa acum în urmă și pe care nu avea să o mai vadă decât peste un an în cel mai fericit scenariu, despre dorinţa de a învăţa şi a fi "more qualified" - nu pentru a avea un job mai bun, ci un soţ mai bun -, despre naturaleţea căsătoriilor aranjate şi binecuvântarea de a avea un tată înţelept care va alege cu grijă pentru ea, despre bucurie mai mult decât despre tristeţe, despre mulţumire mai mult decât despre neajunsuri, despre datorie, despre prieteni, dar şi despre "oamenii mici" care au totuşi frumoasa calitate de a nu ocupa mult spaţiu. mai mult decât povestit, Adiba m-a învăţat. 


odată cu Adiba, au intrat în viaţa mea sora ei, Matusa, mama ei, Sandipara, şi fratele ei, mult prea timid pentru a se prezenta. am aflat însă, astăzi, când am sunat-o, că îl cheamă Sanji şi că îi plăcuse de mine. d'aia şi tăcea cu atâta îndârjire. ei, alături de celelalte familii care m-ar fi adoptat, în sensul cel mai propriu al cuvântului, după nici jumătate de oră de timp petrecut împreună, mi-au făcut India frumoasă. 


când ne-am despărţit, nici eu şi nici Adiba, nu mai plângeam.

e oficial

fix doi ani, cinci luni şi o Indie mai târziu mă gândesc să mă reapuc de scris. nu că aş fi făcut altceva între timp.