adibei

când am cunoscut-o, Adiba plângea. nu că ţi-ar fi fost prea uşor să deosebeşti lacrimile de broboanele mari ce curgeau, de altfel, pe feţele tuturor din tren, mai ceva ca la sauna umedă. i-am  întins o batistă de hârtie pe care, deşi a luat-o în tăcere, aveam să aflu mai târziu că o consideră o mare risipă de bani.


nu ne-am năpustit în conversaţie. ştiam amândouă că drumul de 30 de ore, care străpungea inima Indiei de la nord-est la sud-vest, o să fie suficient pentru a ne defini, atemporal şi aspaţial, prietenia. 

avea doar 11 ani. bine, între noi fie vorba, la final, ar fi putut la fel de bine să îmi spună că are 70 de ani că tot aş fi crezut-o. m-a îmblânzit cu un ceai, evident cu masala, şi într-o engleză perfectă, pe care nu o vorbesc majoritatea expaţilor care se fâțâie în lumea mea paralelă, mi-a povestit. despre foame şi sete, despre viaţa în colonie, despre lupta de a fi musulman într-o ţară, deocamdată, încă majoritar hindusă, despre bunica pe care o lăsa acum în urmă și pe care nu avea să o mai vadă decât peste un an în cel mai fericit scenariu, despre dorinţa de a învăţa şi a fi "more qualified" - nu pentru a avea un job mai bun, ci un soţ mai bun -, despre naturaleţea căsătoriilor aranjate şi binecuvântarea de a avea un tată înţelept care va alege cu grijă pentru ea, despre bucurie mai mult decât despre tristeţe, despre mulţumire mai mult decât despre neajunsuri, despre datorie, despre prieteni, dar şi despre "oamenii mici" care au totuşi frumoasa calitate de a nu ocupa mult spaţiu. mai mult decât povestit, Adiba m-a învăţat. 


odată cu Adiba, au intrat în viaţa mea sora ei, Matusa, mama ei, Sandipara, şi fratele ei, mult prea timid pentru a se prezenta. am aflat însă, astăzi, când am sunat-o, că îl cheamă Sanji şi că îi plăcuse de mine. d'aia şi tăcea cu atâta îndârjire. ei, alături de celelalte familii care m-ar fi adoptat, în sensul cel mai propriu al cuvântului, după nici jumătate de oră de timp petrecut împreună, mi-au făcut India frumoasă. 


când ne-am despărţit, nici eu şi nici Adiba, nu mai plângeam.

e oficial

fix doi ani, cinci luni şi o Indie mai târziu mă gândesc să mă reapuc de scris. nu că aş fi făcut altceva între timp.

fetish for "perfect" word

perfect stainless steel three-teeth forks. perfect little blueberry cheesecake on a perfect oxford collection plate. perfect indian organic cotton sheets. perfect cello incentive sounds. for a soon to be a perfect night.

moi et daniel martin

l-am cunoscut pe Daniel Martin in urma cu sapte ani. statea sarmant pe un raft cocosat al anticariatului de la universitate. m-a costat cat un latte macchiato de la snack attack. 732 de pagini, in stare buna, editura univers, 1984, cum ar fi clasificat-o cel mai marunt dintre bisnitarii de carti. cu putin prea mult praf de noptiera si cu pistrui pe coperta, semn ca cineva si-a varsat carafa cu vise pe ea, am constat eu chitibusara din fire cum sunt.

mi-a luat doua zile sa o citesc si apoi am dat-o mai departe, fara zgarcenie. nu am mai recuperat-o nici astazi.

vorbeam cu Madalina* zilele trecute despre amintiri, principii de profesionalism, maturizare, social media si carti, si astazi m-am decis sa-l recitesc pe fowles.

am in maini o editie polirom, revizuita, datata 1994, imprumutata. am luat-o usor, pedant, de la coperta,la descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romaniei, la codul ISBN, la traducatori si la biobrafia superficiala a englezului. la pagina cinci, lafaindu-se singura pe 143 x 227 mm de coala alba, de calitate indoielnica, era urmatoarea afirmatie:

“criza consta tocmai in faptul ca ceea ce e vechi moare, iar noul nu se poate naste; in acest interregn se dezvolta o mare varietare de simptome morbide” – Antonio Gramsci, Caiete din Inchisoare

desi nu aveam alte asteptari decat reeditarea sentimentului originar, de bine, am experimentat un moment de iluminare launtrica. cum de care? stii si tu prea bine. ca atunci cand te macina ceva imposibil de materializat in cuvinte. ceva care, chiar odata rostit, ar parea atat de banal pentru ca oricum cineva a zis-o cu mult inaintea ta si cu mult mai bine decat tine.

*Madalina Balasescu, profesor si prieten

une huckleberry finn histoire

era prin ’94. sau ’95. mama nu isi mai aminteste. ma prinsesem cu incapatanare si inconstienta de salbaticia copilariei. permisiva. indulgenta. suculenta. pe sfarsite. si vedeam in vara ce-mi statea in fata un ultim avanpost. asa as rememora gandurile ce-si faceau cuib de paie statornic in mintea mea, in lungul drum spre delta.

rontaiam enervant dintr-o floarea-soarelui cu miez fraged si mirosul de salcam, tei si menta erau primele semne distinctive ale apropierii de destinatie. final confirmat de transformarea asfaltului in bitum corodat. in pietre. in praf. in pustiu. un pustiu de cativa kilometri, noian de particule din care aveau sa rasara, fara preaviz, aleator, campingul paraginit, bazinul cufundat in matasea-broastei pana la genunchi, pontonul lui “nenea doru”, cateva masini si sase peridocuri. unul mai improvizat ca altul.

am navalit cu totii afara din masina. doi barbati. doi baieti. si cu mine. ne-am dezmortit pret de doua ore, timp in care tata a achizitionat doua borcane de porumb dulce. 100 grame de sofran. trei bulgari de pamant rosiatic habitat de rame. carlige. un mincioc. o lanseta si o mulineta, de care mama nu avea sa afle niciodata.

literalmente nu mai era loc sa arunci un ac, fie el si de peste. nici in barca. nici in masina. asa am pornit alene pe dig, struniti doar de frica ca avea sa ne prinda noaptea fara corturi ridicate.

contrar efuziei initiale, aventura s-a lasat asteptata trei zile. suficient cat sa perfectionez gatitul la tuci. in plus, am pazit tabara, m-am prajit mai rau ca indigenii si, mai ales, am rezistat cu demnitate aluziilor despre partile corpului femeiesc tipice baietilor cu tulei proaspat la nas, in a caror companie ma aflam circumstantial.

as fi capitulat mult mai repede, si teatral de zgomotos, daca nu era sa fie pentru mica laguna personala, ascunsa in hatis, cu nisip fin, de clepsidra, si cu flux prietenos. asta si gandul la traditionala plimbare cu barca pe canalele dunarii, pozitionata strategic si motivant, dupa incursiunile periculoase de capturare a monstrilor marini.

miercuri, in mod surprinzator, nu tantarii ne-au dat stingerea, ci ploaia. spre dimineata, m-a trezit lipsa zgomotului facut de barca ce sparge apa de mal. avea sa fie o zi terestra. pedestra. iar fata tatei exprima pantomim tragicul situatiei. mai tarziu, am aflat din amonte ca mai sunt si altii ca noi.

ne-au trebuit patru ore ca sa gasim barca. zacea in coroana unui copac, ca o lauza, trei kilometri pe firul dunarii in jos. avea ramele sfaramate si lipsea motorul. ne consolam cu gandul la momentul in care samsarii vor descoperi sub capacul nou de mercury un vihr rusesc reconditionat, de 25 cp, cu cizma scurta.

am manat-o de pe mal aceeasi distanta, acasa. mi-am petrecut dupa-amiaza in coaja de fibra de sticla ca un miez sec intr-o nuca, in timp ce ploaia prevestea oficial sfarsitul vacantei. insa eu stiam ca e mult mai mult decat atat. in vara aceea s-a incheiat si traditia venitului in delta cu familia. nu aveam sa mai sapam beci pentru alimente, nici sa jucam canasta asteptand pescarii, nici nu vom mai recupera yashica furata a mamei sau retrai prima zapada in cort. se vor fi dus si povestile colonelui sau cele de la cherhanaua lui mos gherasim. stiucile nu vor mai fi naive niciodata, iar nuferii se vor ascunde de zgomot. toata fauna si toata flora avea sa intre intr-o hibernare a capitalismului.

aveam sa ma intorc putin peste 10 ani. am regasit campingul privatizat. ecologistii si sutele de pet-uri nereturnabile. yachturile nervoase. guvernatorul si camerele de luat vederi. casele de vacanta private. turistii “de piscina”. toate aratand si mai mult cu degetul spre saracia localnicilor. oameni umbre care se pierd la fel ca amintirile.