fetish for "perfect" word

perfect stainless steel three-teeth forks. perfect little blueberry cheesecake on a perfect oxford collection plate. perfect indian organic cotton sheets. perfect cello incentive sounds. for a soon to be a perfect night.

moi et daniel martin

l-am cunoscut pe Daniel Martin in urma cu sapte ani. statea sarmant pe un raft cocosat al anticariatului de la universitate. m-a costat cat un latte macchiato de la snack attack. 732 de pagini, in stare buna, editura univers, 1984, cum ar fi clasificat-o cel mai marunt dintre bisnitarii de carti. cu putin prea mult praf de noptiera si cu pistrui pe coperta, semn ca cineva si-a varsat carafa cu vise pe ea, am constat eu chitibusara din fire cum sunt.

mi-a luat doua zile sa o citesc si apoi am dat-o mai departe, fara zgarcenie. nu am mai recuperat-o nici astazi.

vorbeam cu Madalina* zilele trecute despre amintiri, principii de profesionalism, maturizare, social media si carti, si astazi m-am decis sa-l recitesc pe fowles.

am in maini o editie polirom, revizuita, datata 1994, imprumutata. am luat-o usor, pedant, de la coperta,la descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romaniei, la codul ISBN, la traducatori si la biobrafia superficiala a englezului. la pagina cinci, lafaindu-se singura pe 143 x 227 mm de coala alba, de calitate indoielnica, era urmatoarea afirmatie:

“criza consta tocmai in faptul ca ceea ce e vechi moare, iar noul nu se poate naste; in acest interregn se dezvolta o mare varietare de simptome morbide” – Antonio Gramsci, Caiete din Inchisoare

desi nu aveam alte asteptari decat reeditarea sentimentului originar, de bine, am experimentat un moment de iluminare launtrica. cum de care? stii si tu prea bine. ca atunci cand te macina ceva imposibil de materializat in cuvinte. ceva care, chiar odata rostit, ar parea atat de banal pentru ca oricum cineva a zis-o cu mult inaintea ta si cu mult mai bine decat tine.

*Madalina Balasescu, profesor si prieten

une huckleberry finn histoire

era prin ’94. sau ’95. mama nu isi mai aminteste. ma prinsesem cu incapatanare si inconstienta de salbaticia copilariei. permisiva. indulgenta. suculenta. pe sfarsite. si vedeam in vara ce-mi statea in fata un ultim avanpost. asa as rememora gandurile ce-si faceau cuib de paie statornic in mintea mea, in lungul drum spre delta.

rontaiam enervant dintr-o floarea-soarelui cu miez fraged si mirosul de salcam, tei si menta erau primele semne distinctive ale apropierii de destinatie. final confirmat de transformarea asfaltului in bitum corodat. in pietre. in praf. in pustiu. un pustiu de cativa kilometri, noian de particule din care aveau sa rasara, fara preaviz, aleator, campingul paraginit, bazinul cufundat in matasea-broastei pana la genunchi, pontonul lui “nenea doru”, cateva masini si sase peridocuri. unul mai improvizat ca altul.

am navalit cu totii afara din masina. doi barbati. doi baieti. si cu mine. ne-am dezmortit pret de doua ore, timp in care tata a achizitionat doua borcane de porumb dulce. 100 grame de sofran. trei bulgari de pamant rosiatic habitat de rame. carlige. un mincioc. o lanseta si o mulineta, de care mama nu avea sa afle niciodata.

literalmente nu mai era loc sa arunci un ac, fie el si de peste. nici in barca. nici in masina. asa am pornit alene pe dig, struniti doar de frica ca avea sa ne prinda noaptea fara corturi ridicate.

contrar efuziei initiale, aventura s-a lasat asteptata trei zile. suficient cat sa perfectionez gatitul la tuci. in plus, am pazit tabara, m-am prajit mai rau ca indigenii si, mai ales, am rezistat cu demnitate aluziilor despre partile corpului femeiesc tipice baietilor cu tulei proaspat la nas, in a caror companie ma aflam circumstantial.

as fi capitulat mult mai repede, si teatral de zgomotos, daca nu era sa fie pentru mica laguna personala, ascunsa in hatis, cu nisip fin, de clepsidra, si cu flux prietenos. asta si gandul la traditionala plimbare cu barca pe canalele dunarii, pozitionata strategic si motivant, dupa incursiunile periculoase de capturare a monstrilor marini.

miercuri, in mod surprinzator, nu tantarii ne-au dat stingerea, ci ploaia. spre dimineata, m-a trezit lipsa zgomotului facut de barca ce sparge apa de mal. avea sa fie o zi terestra. pedestra. iar fata tatei exprima pantomim tragicul situatiei. mai tarziu, am aflat din amonte ca mai sunt si altii ca noi.

ne-au trebuit patru ore ca sa gasim barca. zacea in coroana unui copac, ca o lauza, trei kilometri pe firul dunarii in jos. avea ramele sfaramate si lipsea motorul. ne consolam cu gandul la momentul in care samsarii vor descoperi sub capacul nou de mercury un vihr rusesc reconditionat, de 25 cp, cu cizma scurta.

am manat-o de pe mal aceeasi distanta, acasa. mi-am petrecut dupa-amiaza in coaja de fibra de sticla ca un miez sec intr-o nuca, in timp ce ploaia prevestea oficial sfarsitul vacantei. insa eu stiam ca e mult mai mult decat atat. in vara aceea s-a incheiat si traditia venitului in delta cu familia. nu aveam sa mai sapam beci pentru alimente, nici sa jucam canasta asteptand pescarii, nici nu vom mai recupera yashica furata a mamei sau retrai prima zapada in cort. se vor fi dus si povestile colonelui sau cele de la cherhanaua lui mos gherasim. stiucile nu vor mai fi naive niciodata, iar nuferii se vor ascunde de zgomot. toata fauna si toata flora avea sa intre intr-o hibernare a capitalismului.

aveam sa ma intorc putin peste 10 ani. am regasit campingul privatizat. ecologistii si sutele de pet-uri nereturnabile. yachturile nervoase. guvernatorul si camerele de luat vederi. casele de vacanta private. turistii “de piscina”. toate aratand si mai mult cu degetul spre saracia localnicilor. oameni umbre care se pierd la fel ca amintirile.

c'est quoi la vie?

cum te numesti atunci cand ceea ce faci in fiecare clipa nu te ridica? cand 70% din actiunile tale se agata ca plumbul de firul vietii? cand semeni rutina si culegi amaraciune? cand universul tau nu este altceva decat un insectar supradimensionat? cand vezi, auzi, gusti din esenta vietii traita de altii si totusi nu intelegi nimic? te numesti negustor, tradator sau las?

pierderea lunii noiembrie

aproape niciodata nu staruiesc asupra sentimentelor de regret. nu din ignoranta sau superficialitate. nu din slabiciune sau frica. le asum, fara a le da voie sa se maturizeze in mine. e mai bine asa.

si totusi, nu pot sa las nerostita pierderea lunii noiembrie. vizita lui Salman Rushdie in Romania. Rushdie povestitorul. romancierul. animalul politic. psihologul. istoricul. magicianul. Rushdie condamnatul la moarte.

as fi vrut sa va spun despre cei 1001 din „Copiii din miez de noapte”, declarat cel mai bun roman din istoria Booker Prize. despre alegoria excentrica din „Rusinea”. despre „Versetele Satanice”, „cel mai celebru roman necitit”. despre „Ultimul suspin al maurului” sau „Pamantul de sub talpile ei” sau „Shalimar clovnul” sau „Seducatoarea din Florenta ”. despre reverberatiile realismului magic in fiecare dintre aceste romane. dar nu pot. nu sunt nici critic literar. nici talmaci.

mi-ar fi placut sa ma afund in scaunul de la teatrul odeon si sa il ascult cum IMI citeste. cu perfecta constiinta de sine. de marketingul fiecarui gest. de originea lui. de inteligenta lui. sa ajung prin el la Gabriel Garcia Marquez. la Italo Calvino. la Honoré de Balzac.

nu am sa vorbesc despre nimic din toate acestea. au facut-o altii mult mai bine ca mine. cei de la dilemateca, prin numarul-eveniment dedicate scriitorului. cei de la jurnalul national sau adevarul, prin interviurile pline de consistenta pe care i le-au luat. le puteti citi aici si aici.

si acum, partea cea mai amara. in nebunia mea de a colectiona toate “urmele” pe care le-a lasat Rushdie in Romania, m-am lovit inevitabil de realitate. redau integral consemnarea catavencilor… “In ziua in care Neagu Djuvara si-a lansat la Targ cartea Amintiri si poveti mai deocheate, inghesuiala mare. In timp ce se strecoara prin mulţime, istoricul intreaba intelegator: „Toti oamenii astia au venit la Rushdie la lansare?“ si, pana sa primeasca raspunsul: „Mi se pare explicabil. Mare scriitor, si curajos. Foarte explicabil. Totusi, nu ma gandeam ca Rushdie are atatia admiratori in Romania“. Multimea, de peste o mie de oameni, i se raspunde, venise la lansarea cartii Mihaelei Radulescu, Niste raspunsuri, care s-a aflat pe locul doi in topul vanzarilor, cu 2.500 de exemplare, inaintea cartilor lui Rushdie si Herta Müller.”

le triste paradoxe roumaine.