era prin ’94. sau ’95. mama nu isi mai aminteste. ma prinsesem cu incapatanare si inconstienta de salbaticia copilariei. permisiva. indulgenta. suculenta. pe sfarsite. si vedeam in vara ce-mi statea in fata un ultim avanpost. asa as rememora gandurile ce-si faceau cuib de paie statornic in mintea mea, in lungul drum spre delta.
rontaiam enervant dintr-o floarea-soarelui cu miez fraged si mirosul de salcam, tei si menta erau primele semne distinctive ale apropierii de destinatie. final confirmat de transformarea asfaltului in bitum corodat. in pietre. in praf. in pustiu. un pustiu de cativa kilometri, noian de particule din care aveau sa rasara, fara preaviz, aleator, campingul paraginit, bazinul cufundat in matasea-broastei pana la genunchi, pontonul lui “nenea doru”, cateva masini si sase peridocuri. unul mai improvizat ca altul.
am navalit cu totii afara din masina. doi barbati. doi baieti. si cu mine. ne-am dezmortit pret de doua ore, timp in care tata a achizitionat doua borcane de porumb dulce. 100 grame de sofran. trei bulgari de pamant rosiatic habitat de rame. carlige. un mincioc. o lanseta si o mulineta, de care mama nu avea sa afle niciodata.
literalmente nu mai era loc sa arunci un ac, fie el si de peste. nici in barca. nici in masina. asa am pornit alene pe dig, struniti doar de frica ca avea sa ne prinda noaptea fara corturi ridicate.
contrar efuziei initiale, aventura s-a lasat asteptata trei zile. suficient cat sa perfectionez gatitul la tuci. in plus, am pazit tabara, m-am prajit mai rau ca indigenii si, mai ales, am rezistat cu demnitate aluziilor despre partile corpului femeiesc tipice baietilor cu tulei proaspat la nas, in a caror companie ma aflam circumstantial.
as fi capitulat mult mai repede, si teatral de zgomotos, daca nu era sa fie pentru mica laguna personala, ascunsa in hatis, cu nisip fin, de clepsidra, si cu flux prietenos. asta si gandul la traditionala plimbare cu barca pe canalele dunarii, pozitionata strategic si motivant, dupa incursiunile periculoase de capturare a monstrilor marini.
miercuri, in mod surprinzator, nu tantarii ne-au dat stingerea, ci ploaia. spre dimineata, m-a trezit lipsa zgomotului facut de barca ce sparge apa de mal. avea sa fie o zi terestra. pedestra. iar fata tatei exprima pantomim tragicul situatiei. mai tarziu, am aflat din amonte ca mai sunt si altii ca noi.
ne-au trebuit patru ore ca sa gasim barca. zacea in coroana unui copac, ca o lauza, trei kilometri pe firul dunarii in jos. avea ramele sfaramate si lipsea motorul. ne consolam cu gandul la momentul in care samsarii vor descoperi sub capacul nou de mercury un vihr rusesc reconditionat, de 25 cp, cu cizma scurta.
am manat-o de pe mal aceeasi distanta, acasa. mi-am petrecut dupa-amiaza in coaja de fibra de sticla ca un miez sec intr-o nuca, in timp ce ploaia prevestea oficial sfarsitul vacantei. insa eu stiam ca e mult mai mult decat atat. in vara aceea s-a incheiat si traditia venitului in delta cu familia. nu aveam sa mai sapam beci pentru alimente, nici sa jucam canasta asteptand pescarii, nici nu vom mai recupera yashica furata a mamei sau retrai prima zapada in cort. se vor fi dus si povestile colonelui sau cele de la cherhanaua lui mos gherasim. stiucile nu vor mai fi naive niciodata, iar nuferii se vor ascunde de zgomot. toata fauna si toata flora avea sa intre intr-o hibernare a capitalismului.
aveam sa ma intorc putin peste 10 ani. am regasit campingul privatizat. ecologistii si sutele de pet-uri nereturnabile. yachturile nervoase. guvernatorul si camerele de luat vederi. casele de vacanta private. turistii “de piscina”. toate aratand si mai mult cu degetul spre saracia localnicilor. oameni umbre care se pierd la fel ca amintirile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu