lullaby chanson

mi-aduc aminte cum scriam la 18 ani... mereu excesiv. un scris ce se zbate mereu pe patul de moarte. cu vederi ingustate la poli. sontac. feciorelnic. adesea stupid sau cliseic. acel scris care descria perfect gandirea minoritatii celor care se ascund sub pavaza sintagmei „am doar 18 ani”. o minoritate restransa, cu privilegii trecatoare, mereu cu accente tragice.

astazi, de m-as veghea din umbra, mi-as canta lullaby chanson si mi-as ursi acelasi lucru: sa nu fi niciodata un om al jumatatilor de masura.

la 18 ani scriam... “ma uit la palmele mele si vad urmele unei vieti. lacrimi si ramasite de atingeri . mainile mele sunt inca murdare de trecut. si inca dor. lumina din ochi s-a stins demult, mai arde doar o vapaie incapatanata pe dinauntru, captiva intr-un spatiu ce miroase a ars. a cenusa.

din cauza cioburilor din ochi mi s-a parut ca traiesc intr-o poveste cu inceput „a fost odata”. iluzie si deziluzie. asa ca m-am cufundat in fluxul de oameni. am facut un mozaic de inclinatii si pasiuni si m-am lasat imprimata de un ciudat instinct de masa. fugind de greutatea responsabilitatilor. prabusindu-ma in ignoranta. cu aripile frante de vantul dinspre rasarit. fara vointa de a mai depasi recorduri de altitudine.

mi-am imbracat straiul de pamant rosiatic, infertil, cu speranta unei reinvieri primavaratice tarzii. insa inima mea invatase deja sa-i placa gustul catifelat al argilei. o lume a tacerii in care nimic nu te infioara. sau poate doar mersul furnicii de pe obrazul santuit de lacrimi.

poate intr-o zi, cand o sa-ti plivesti amintirile, vei gasi printre firele de iarba si bucatile de pamant, urma mainilor mele ramase deschise.
eu... eu nu sunt decat urmarea unor atingeri de mana. asa m-am nascut si-asa am murit”

... recitind, mi-am dat seama ca nu maturizarea este cea care doare, ci nestatornicia propriilor valori.